Sergiu Beznițchi

Ieri scriam despre despărțirea noastră de o mașină. E mai mult un text care se vrea filă de istorie decît un sentiment adevărat. Trebuie să recunoaștem asta.

Dar iată cînd te atașezi de un cîine, știi că de fiecare dată cînd vii la mama latră specific în surdină și îți linge încălțămintea, recunoscîndu-te, atunci cînd te apropii să-l saluți, aici e vorba de altfel de relație.

Și apoi vine ziua, iar această zi e azi, cînd te sună mama și-ți spune că a murit Cleopatra, cățeaua care a fost adusă acasă la noi pe cînd Andrea, nepoata mea, avea vreo 5 ani. Acum Andrea e fată mare și frumoasă, are 20 de ani și e prințesă în Țara Galilor.

Iar Cleopatra a dat naștere unei amintiri frumoase despre ea în inimile noastre.

Ne-a servit din 2010. Nu ne-a lăsat în drum niciodată. Azi ne-am despărțit de ea. De draga noastră Hyundai Tucson. Miile de kilometri petrecute împreuna ne-au împrietenit.

Astăzi s-a născut o amintire. Și tot azi a fost transmisă nașterea altcuiva. Sperăm, unui om bun. 🙂

Toate s-au întîmplat în ziua în care VIP Magazin a desemnat oamenii anului 2017 în diverse categorii.

Sînt zile cînd pur și simplu navighezi. Fără să cauți ceva specific pe net. Exact în acele zile se întîmplă ce-a zis Murphy: ”Întotdeauna poți să găsești ceea ce nu cauți”. 🙂

Am dat de-o melodie frumoasă cîntată de Sting cu Ibrahim Maalouf – Inshallah. N-am mai auzit-o pînă acum. E atît de frumoasă, încît mă-ntreb de ce la noi nu prea se fac melodii frumoase? Și, cu această întrebare merg la culcare. Poate noaptea-mi va răspunde.

Ziua asta poate fi numită în cazul meu Ziua De Concentrare. Pentru că după ședința de dimineață, anul trebuia să încapă într-o zi. Atîta timp aveam, nimic mai mult, poate un pic mîine, dar nu am vrut să amîn. Mai bine mă gîndeam că ziua de mîine aproape că nu există!

Puterea de concentrare este în legătură cu voinţa şi autodisciplina, vorba lui Herbert Harris.

Astfel am încheiat un scenariu prin puterea de concentrare și parcă am scăpat de-o povară. Ciudat și plăcut sentiment.

O seară ca un vulcan. Cu oameni care au trecut pe la noi cu flori, cu zîmbete, cu copii și cu multă energie.

Pe la miezul nopții, ca un val oceanic, un grup voluminos de verișori, nepoți și nepoțele au decis să-i facă o surpriză Cristinei și au năvălit! Demult nu am rîs atîta, demult nu am rîs așa. Vărul Maxim a scos din lada cu amintiri niște istorioare de pe timpul cînd locuiam împreună la Traian. A doua zi, maxilarele mele mi-au reproșat ceva. Nu le-am ascultat. Am zîmbit doar. 🙂

Elvira mi-a arătat niște exerciții tare faine pentru relaxarea coloanei vertebrale.

Coloana vertebrală. Cel mai important este s-o ai. Și apoi să te ocupi de extindere și protecție. Și de relaxare.

În viață, caut oameni cu coloană vertebrală!

Cît de frumos și adevărat a spus Sfîntul Ioan Gură de Aur!

Azi, după foarte mult timp, cred, ne-am așezat la masa de duminică toată familia în cel mai restrîns format. Mama, Igor și eu. Fără soții, copii, neamuri. Stau și mă gîndesc: ”Da chiar, cînd ultima dată a fost asta?” Atît de cald, atît de intim, atît de memorabil.

Ar fi fost complet tabloul dacă era și tata. Dar azi tata e în altă parte. În marea familie al lui Dumnezeu. Deci, tot în familie…

A venit ziua în care îmi revăd colegii de școală, colegul de bancă, după 25 de ani de la absolvirea școlii. Unde-s anii care au trecut? Unde-s acei ani? De ce timpul fuge? De ce ne trecem atît de repede? Pe oameni îi macină mii de întrebări de acest gen. Și eu sînt oameni. Și eu mi le pun…

La acea întîlnire a absolvenților am vrut să le facem o surpriză bunilor noștri învățători. Atîți cîți au mai rămas, pentru că dintre cei care ne-au învățat o parte au plecat în altă lume, altă parte în alte țări. Și l-am invitat din partea promoției noastre pe Ion Rață, prietenul meu, să ne cînte. Partea cea mai înduioșătoare a fost la afterparty, unde eram doar noi și învățătorii noștri, și, într-o atmosferă intimă, se auzeau strunele de chitară, care ne purtau prin ani. Prin anii tinereții…

E al doilea caz în ultimele trei zile. Lumea aleargă fără să țină cont că viața-i scurtă și frumoasă. Unde te grăbești, omule? De ce alergi, pierzîndu-te, împiedicîndu-te, spre ”rutiera” 166 și nu te uiți în stînga, în dreapta? De ce te grăbești să fii lovit, lovită? De ce te grăbești să mori? De ce mă ignori, călătorule?

Slavă Domnului, azi nu s-a întîmplat nimic grav. Ceea ce e grav, e în mintea ta, omule. Acolo e loc de curățenie generală.

*poză simbol

M-a dus soarta, în prima jumate a zilei, pe o clădire, mai exact la un penthouse în construcție, în sectorul Telecentru. Ce să spun? E foarte frumoasă priveliștea de acolo. Și Chișinăul e frumos. Am tras o concluzie pe care am tras-o de mai multe ori și mai demult. În locul în care e urît în Chișinău, acolo e un act de corupție! Și nu mă convinge că nu-i așa niciun politician, niciun consilier municipal și nicio campanie electorală. Totul se vede ca în palmă, fraților. Ca orașul din acel penthouse de la Telecentru.