La Socrate, în Hippias Maior, nu cunoaștem frumosul, ci îl recunoaștem. Dar, spune Caragiale: ”Și eu și mitocanul privim la lună”… Pentru mine e ceva frumos, pentru el, nimic. Luna este frumoasă sau sufletul meu? Și Caragiale conchide: ”Luna este arcușul, eu sunt vioara”. Deci, ca sunetul să iasă, este nevoie de amândouă.
Și eu și mitocanul privim la poporul român.
Pentru mine, poporul român este, ca și pentru Petre Țuțea: Excelsior! Pentru mitocan, este o manea dată lamaxim, la adăpostul căreia poate să fure în liniște.
Și victima din închisorile comuniste și călăul se uită la memoria recentă a neamului. Primul își vede rana neînchisă, celălalt, pensia halucinant de mare, ca o răsplată a criminalității lui.
Cine și ce recunoaște?
PS. Recomand cartea ”Despre Omul Frumos” de Dan Puric.
