Această legendă ne-a depănat-o un bătrîn troienit de ani, alb, ca viscolirea iernilor. Să fi tot avut vreo nouăzeci…
“N-am să uit niciodată acea minunată seară din primăvara vieţii mele. Soarele se rostogolise roşu, după pădurice. În baltă se oglindeau puzderie de stele vii. Şi cum şedeam lungit cu faţa spre cer, unde nu încep a le număra. Număr, număr, dar de capăt nu mai pot da. Cînd colo, simt pe cineva lîngă mine: stă aşa şi mă priveşte ţintă.
Mă uit şi eu la el: parcă să-l cunosc – dar nu-mi pot aduce aminte numele. Şi mi s-a făcut tîngă, că nu pot vorbi cu dînsul. Se uită şi el la mine, se uită lung şi unde îmi zice într-o doară:
– Pentru ce numeri stelele, Petre, că doar nu-s ale tale?
– Bine zici, omule, – răspund, – ale celui de sus sînt!
– Şi iarba cui o calci, într-a cui pădure te afli?
– A bogătaşului, – zic, – într-a bogătaşului, ştiut că nu a mea.
M-a prins o tristeţe, de nu mai puteam. Mă gîndesc: “Atîtea bunătăţi… dar nimic nu-i al nostru. Sărmanul n-are nici unde pune piciorul…”
– Oare unde-i dreptatea aceea?! – zic eu către necunoscut şi oftez.
Da el se apropie de mine, îmi strînge puternic mîna şi zice:
– Mai rabdă puţin, că n-a mai rămas mult de aşteptat! – şi a dispărut.
D-dau eu să alerg după dînsul, să-l ajung, poate-mi mai spune ceva – nicăieri, parcă a intrat în pămînt. Numai am simţit din clipa aceea putere în suflet şi nădejde în inimă. Şi am rămas aşa ţi mă gîndesc: oare cine să fi fost el?
Mai tîrziu am auzit din oameni că Lenin a fost atunci prin părţile noastre.