Termin de citit cartea lui Dan, ”Despre Omul Frumos”. Recunosc, are un limbaj complicat pe alocuri, dar istorioarele, exemplele, paralelele pe care le trage Puric sunt atît de exemplificatoare, încît își fac loc în inima ta, ca cititor.
Mulțumesc lui Alecu Mătrăgună pentru această carte.
Iată ce exemplu frumos ne dă nouă un cioban, Sfîntul Dimitrie cel nou din Basarab, prin care a lucrat Dumnezeu:
”… Acest cioban care păzea oile și n-o lăsa pe oaia cea rătăcită, lăsa turma întreagă și fugea după cea rătăcită. Căutîndu-și oile, într-o zi calcă din greșeală un cuib de vrăbiuțe, de păsări sălbatice, și călcînd omoară puișorii, fără să vrea. Un gest, o întîmplare, un accident, care se poate întîmpla orișicui în viața asta, din nebăgare de seamă.
De ce vă spun că această minune, dacă umanitatea ar fi făcut-o, ar fi arătat altfel? Pentru că acest cioban – ce înseamnă lucrarea lui Dumnezeu! – , impresionant, cu sufletul distrus de ceea ce a făcut, are un gest care pare de o copilărie infinită: își lasă desculț piciorul cu care a călcat fără să vrea cuibul, trei ani de zile. Îl pedepsește pentru ceea ce a făcut: să calce pe ciulini, pe spini, prin iarnă, prin frig. Îl pedepsește pe acest mădular neatent.
Lucrul pare copilăresc, infantil, dar eu vin și spun așa: tu, omule, cu sufletul tău nebăgător de seamă, cum ai călcat în picioare sufletul celuilalt și nu te-ai canonisit niciodată? Cîte suflete călcăm în picioare și nu ne canonisim sufletul nostru trufaș, arogant și de cele mai multe ori nedrept?”
Cred că e foarte bună întrebare tuturor nouă înainte de Paști. Un motiv serios de a ne gîndi de ce a murit Hristos pentru noi pe cruce. Hristos și-a asumat toate călcările noastre voluntare și involuntare de cuiburi cu puișori nevinovați.
Hristos a înviat! Să aveți pace în familiile voastre.