Gîndul lui Radu despre Viorica Mircevna în ”Singur în fața dragostei” și anume – E o fată prea deșteaptă, una dintre cele mai mari nenorociri ale unei femei frumoase – mi-a încheiat ziua, una frumoasă, în care socrul meu, minunatul om, tatăl soției mele, dl Ion Ciobanu, și-a sărbătorit primii 65 ani din viață. Un om plin de vigoare, un om foarte simplu și foarte iubitor de viață.
*poză simbol.
Azi iar mi s-a mîhnit sufletul la această temă. A cîta oară îmi pun această întrebare: ”În momentul în care atîția lăutari extraordinari stau acasă, de ce să angajezi la evenimentul tău de suflet niște mediocrități?”
Am avut parte de o seară frumoasă, este adevărat. Dar așa-zișii muzicanți nu au știut s-o facă superbă. Ei nu au știut să cînte muzica ce ar da naștere unui tip de plăcere fără de care nu poate exista natura umană.
Și cînd știi că acasă au rămas lăutari care ar fi putut cînta o doină pînă și la fluierul piciorului…
Indiscutabil, adică fără rezerve, adică no comment, gloria acestei zile a fost știrea despre bătrînica plină de puritate, sinceritate și inimă, cea care și-a lăsat galoșii la intrarea într-un magazin afiliat unei benzinării. Pentru că ea știa că nu poate călca strîmb acolo unde e curat. Sunt sigur că așa este și în viață – nu murdărește sufletele apropiaților săi, ci dăruiește dragoste. Vreau să cred că ăsta-i adevărul.
Și da, respectul este iubire în haine simple, așa cum a gîndit colega mea, Frankie Byrne.
Mai ales dacă este vorba despre un Om-De-Zăpadă. 🙂 Bunul meu prieten, chitaristul numărul 1 al țării, Alexandru Cazacu spunea: ”Unde-s doi, putoarea crește”. 😉
A fost o dimineață extraordinară, în care a nins împărătește. Și nu am putut noi, fiind la radio, 3 băieți-prezentatori de dobă, să nu lipim din omătul umed un Om-De-Zăpadă. L-am ticluit în 6 minute cu tot cu fotografia făcută de țaca Nina. Mirific!
Toate aceste gînduri transformate în litere vin să construiască un jurnal al lui 2018. Unul personal. Poate prea personal. Unul care scoate din rînduri unele dintre cele mai importante momente ale zilei. Ca cel de azi. Pentru că nu se întîmplă în fiecare zi. Nici pe departe. Fiecare cu orarul său, cu treburile zilnice de făcut. Dar azi am reușit să ne vedem cu soția la un prînz în oraș. Acolo unde sunt secrete, planuri, destăinuri… Ah, da! Și bucate gustoase.
Bunul gospodar își face vara sanie și iarna car. Un asemenea om este și vechiul meu prieten Nicu Pojoga. Dumnezeu a îngăduit să ne revedem azi după mai mult timp. În puținul timp pe care l-am avut la dispoziție, am reușit, totuși, să schimbăm cîteva vorbe, unele de amintire, altele de planuri de viitor. Unul dintre planurile comune de iarnă pentru vremurile mai calde a fost revizitarea vîrfului Athon de pe muntele Athos. Nicu mi-a spus o chestie care nu a putut să nu-mi atragă atenția. Cică la sfîrșitul lumii, înainte de a doua venire a lui Hristos, ultima liturghie va fi oficiată pe acest vîrf. De către niște pustnici, care sunt semioameni, semiîngeri. Atunci am tăcut. Pentru că nu știam altceva ce să fac decît să tac.
Azi, în ziua în care s-a stins Dolores O`Riordan, am redeschis tema viselor din copilărie. Multe lucruri din trecut ți le aduci aminte ca prin ceață. Dar sunt unele care sunt la fel de cristaline ca în ziua în care au apărut. Din această categorie sunt și visele din copilărie. Eu nu am mai devenit cosmonaut, dar îmi place cosmosul prin care zbor aici, pe Pămînt. Iubesc viața!
Un vechi proverb românesc spune așa: ”Să nu te încrezi în femeie, în cal şi în puşcă.” Dar noi oamenii, deștepții, nu ținem cont de înțelepciunea populară…
Povestea contrabandistului cabalin vine de la Cupca, un sat românesc de lîngă Cernăuți. Isteții locali s-au gîndit să-i facă viză de reședință calului la Tereblece, acolo să-l încarce cu țigări destinate României, să-l trimită pe cont propriu în deplasare pe teritoriul român și astfel să facă bani. Și ei, și calul. Da, calul știa adresa, își cunoștea destinatarii, și plin de bucurie și țigări alerga peste graniță să-și ducă misiunea la bun sfîrșit. Ce schemă, dle! Ce sclipire de geniu cabalin!
Toate pînă într-o zi. Schemele contrabandiste ale calului din Tereblece, ultimul punct de trecere spre România, au fost deconspirate de grănicerii români. Anume ei, grănicerii, poartă vina pentru pauperizarea calului. Calul a sărăcit și a murit de rușine. Iar această poveste rămîne scrisă negru pe alb în catastiful istoriei.
*poză simbol.
Atîtea s-au întîmplat azi că nu știu ce să spun. Pentru că pe toate le-am simțit. Le-am trăit. Azi am fost duși cu sorcova. Sensul – vi-l alegeți singuri. Dintre toate cîte s-au întîmplat, am să descriu doar un moment care mi s-a părut de o adevărată poveste. Un moment care a durat nimic în comparație cu infinitul, dar a însemnat atît de mult. M-am trezit pe o uliță din Crasna. Ningea. Fulgii îmi loveau vîrful nasului, jucîndu-se cu mine. Luminile din tot satul comunicau între ele. Peste tot se auzeau frînturi din Malăncile mahalelor. Zăpada prefăcu acest sat montan într-un adevărat decor de basm. Porțile curților erau deschise. Gospodarii așteptau Malăncile. Și noi eram Malanca. Și noi eram iarna. Și noi eram acei fiori din viitor, pe care îi trăiam la propriu în acel prezent. Cu cît mai tare mă îndepărtez de acele momente, cu atît mai tare mi-e dor de ele. Pentru că iubesc poveștile de iarnă.
Am intrat în Cernăuți cînd deja amurgise. Începuse să fulguie și acest lucru ne încuraja foarte mult înainte de a trăi emoția Malăncilor din Crasna. Așadar, amurgise. GPS nu aveam, internet la fel. Dar trebuia să găsim o adresă. Am găsit repede un taximetrist local. I-am spus ”Bună seara!”. Потом быстро обьяснили куда нам надо, договорились насчёт денег и поехали. O rablă de Lada ne ducea pe ulițele întortocheate ale Cernăuților. Dar, ne ducea unde aveam nevoie. Imediat cum am ajuns și veni vorba de bani, taximetristul își aminti româna, român fiind. Mai e o vorba: Interesul poartă fesul. Mi s-a făcut milă de el. Tristul… Dar și de noi ca neam mi s-a făcut milă nu știu cum. Triștii…
