Sergiu Beznițchi

Citesc cartea, reeditată după 20 de ani, lui Jim Dornan ”Strategiile succesului”. Nu e un autor străin pentru mine. L-am ascultat mult pe casete, cd-uri, l-am și văzut în scenă în 2 rînduri. Este un om unic. Pot spune asta cu mîna pe inimă. Și iată că, la pagina 123, găsesc o extraordinară poveste despre perspectivă.

Scrie Jim: ”Una dintre cele mai bune ilustrări ale ideii de perspectivă pe care le-am văzut este o scrisoare redactată de o tînără aflată la colegiu și destinată mamei ei.

”Avînd în vedere că sunt plecată de acasă de un semestru întreg, m-am gîndit că e momentul să te pun la curent cu ce mai fac. La scurt timp după ce am ajuns la colegiu, m-am plictisit de viața de cămin, așa că am furat 10 dolari din geanta colegei mele de cameră. Cu banii ăștia, am închiriat o motocicletă Honda și am izbit-o într-un stîlp de telegraf, la cîteva blocuri depărtare de colegiu. Mi-am rupt piciorul, dar am fost salvată de un tînăr student la medicină care locuiește în apartamentul de deasupra.
M-a luat în casă, mi-a îngrijit piciorul și m-a însănătoșit. Mulțumită lui, sunt din nou pe picioare. Voiam să te anunțăm că o să ne căsătorim în curînd, imediat ce lămurim o problemă cu analizele de sînge – se pare că la analize tot apare o boală. Dar sperăm să ne căsătorim pînă se naște copilul. La scurt timp după aia, vom veni să locuim cu tine și cu tata.
Sunt convinsă că vei iubi bebelușul la fel de mult cît mă iubești pe mine. Și vom sta la voi doar pînă cînd ne vom găsi locuri de muncă – prietenul meu a trebuit să renunțe la medicină, fiindcă trebuia să-mi acorde tot timpul său, avînd în vedere starea mea…
OK. Serios, mamă – nu am furat 10 dolari din geanta colegei de cameră, nici n-am închiriat o motocicletă și nici nu m-am izbit de stîlp sau rupt piciorul. Nu am cunoscut un tînăr medic și nu urmează să mă mărit. Nu există nici o boală și nici un copil pe drum. Și nu voi veni să locuiesc cu tine și cu tata, nici eu, nici presupusul iubit.
Totuși, am luat 4 la geometrie și 2 la geologie… și voiam să accepți aceste note în perspectiva corectă”.

🙂

Un proverb norvegian spune: ”Dacă vrei să faci un bine, atunci fă-l cînd este nevoie.”

Azi am aflat că bunul meu prieten, Igor Guzun, va lansa în curînd o carte, coperta căreia emană un autentic miros de pîine coaptă pe vatră. Și conținutul la fel. Sînt mai mult decît sigur.

Așteptăm.

Discutam cu Vasile. Rezemați de pereții din apartament. Și cît așteptam boilerul să ia măcar un fa minor, discuția ne-a dus la gîndul că noi umblăm cu cioara vopsită la noi acasă. Totul este foarte simplu, cel puțin teoretic. Dacă fiecare dintre noi ar ține la curățenie, nu ar face gunoi în stradă, noi am avea o țară superbă. Cel puțin vestimentar. Iar cum teoretic e posibil, e nevoie și de posibilitate practică. Deci, e nevoie de o POLIȚIE ECOLOGICĂ sau cum se mai cheamă în altă parte, o POLIȚIE A GUNOAIELOR. De fapt nu, sună descurajant… Mai bine ar fi să îți înghiți mucul de țigară…

Regula 21/90. Am aflat-o de la Raluca Felea, iar Raluca de la Dr. Maxwell Maltz, un doctor ce practica chirurgia plastică în anii 50. Domnul doctor a observat la pacienții săi că timp de 21 de zile se poate schimba un obicei, iar peste 90 de zile acest obicei poate deveni parte din stilul de viață. E început de an, sol fertil pentru a pune în practică această regulă.

Totul s-a întîmplat foarte repede. În doar cîteva minute. Aidoma unei mitraliere neiertătoare, chiar dacă graba uneori strică treabă, am trecut prin sat și am imortalizat viața comunei de Crăciun. Ochii s-au desfăcut în patru atunci cînd am văzut clădirea Morii Vechi. Amintiri… Evocări… Mi-am mai dat o dată seama că toate trec. Lăsînd urme. Toate s-au întîmplat în timp ce mama ieșea pe ușa Bisericii, făcîndu-și cruce, de la Liturghie.

Îmi veni o idee. Să creez un desert compus dintr-o masă combinată din nuci și semințe, tăvălite prin miere, coapte apoi pe o tavă în cuptor. Și dacă orbul nimeri Brăila, atunci nici pentru nu va fi greu să duc lucrul de la idee la gură.

Amurgise. Printre copacii amețiți veni pe furiș ceața. Din ce în ce mai deasă. Cotind atent, din ce în ce mai atent, pe drumul numit Limba Soacrei, în drum spre Lăpușna, văzui un bmw care mă depășea la cotitură, iar această manevră nechibzuită a șoferului mă depășea. Nu puteam înțelege, nu pot nici acum, ce era în capul lui. Oare se grăbea acasă, la cei dragi? Sau poate spre alte dimensiuni? Și atunci, în acea pădure cețoasă, mi-am amintit că nu există pădure fără uscături.

A durat exact o secundă. În acea secundă, împreună cu bunul meu prieten Oleg Port, am realizat că meseria e brățară de aur. Avusesem gîndul să asamblăm niște piese de mobilier, astfel invitîndu-mi prietenul la o ședință creativă de amiază-zi. Entuziasmul nostru s-a stins în proporție de 100 la 100 imediat cum am deschis cutia și am văzut acolo balamale, șuruburi, clipse, chei, mînere și alte chestii de limbă străină. Atunci am înțeles că Cezarul are nevoie de ce-i aparține și n-ar trebui noi să încercăm marea cu degetul. Cel puțin în acea situație concretă.

Nu am ieșit deloc din casă. Am avut toată ziua o conversație plăcută cu un om deștept. Am aflat mai multe lucruri interesante, dar cea mai multă energie am investit-o în plăcerea cunoașterii geniului combinativ al contelui răzbunării, mai exact al Contelui de Monte Cristo, și mai exact, al lui Edmond Dantes, iar și mai exact, al lui Alexandre Dumas-tatăl, cel cu care am avut onoarea să conversez cît a fost ziua de lungă.

Într-o zi, în care turcii încă se băteau pe la gurile noastre, am auzit o experiență diferită. Slovacul Emilian Dzugas, într-o discuție amicală de la început de an, mi-a mărturisit că înțelege cu greu (sau poate nu înțelege deloc, nu am mai înțeles) reuniunile neamurilor și neam-neam-urilor la mesele de sărbătoare unde se mănîncă mult. Spunea că la ei, la slovaci, aproape toată lumea, de sărbători, iese afară la plimbare, patinează, joacă hochei și nu se gîndesc nici măcar o secundă la fraze de genul ”hai luați și mîncați, că n-ați atins mai nimic din fața voastră”.